Un suflet mare pentru o gara mica

Am lipsit saptamana trecuta de la rubrica “Lectie de viata”. Nu nejustificat insa… iar acum revin, cu inca un suflet drag, unul poate demult uitat de toti, pe care eu l-am redescoperit curand, ascultandu-i slagarele mult iubite: Gabriel Dorobantu.

Despre Gabriel Dorobantu nu am reusit sa gasesc foarte multe pe internet, semn ca este o persoana foarte discreta. I-am gasit insa toate cantecele pe care le stiam ceva, dar aproape nicio alta informatie despre viata lui. Am descoperit insa ceea ce stiam demult: cantecul este viata lui. Multi au descoperit in melodiilele lui adevarate refugii, multi s-au identificat cu melodile lui, multi inca sunt la unison cu el, in salile inca pline in care mai performeaza.

Cea mai cunoscuta si cea mai indragita melodie a sa, care e inca vie in inimile tutuor din 1986 si pana azi – Hai vino iar in gara noastra mica – a fost cantata pentru prima data intr-un spectacol pe care Gabriel Dorobantu il juca alaturi de artistii Teatrului din Pitesti. De atunci, de 21 de ani, celebra piesa a fost interpretata in toate spectacololele si turneele pe care Gabriel Dorobantu le-a sustinut.

Gabriel Dorobantu n-a fost niciodata un cantaret foarte premiat. Sau eu eram prea mica sa-mi amintesc de asta, sau nu-mi dezvaluie mare lucru maestrul Google… a primit insa cu siguranta marele premiu, cel din partea admiratorilor sai: un premiu de suflet din partea publicului. Chiar daca acum, cei mai multi l-au uitat, toti aceia care isi aduc aminte de valorile noastre, doar dupa ce acestia au pasit in nefiinta, ei bine, noi nu v-am uitat maestre Gabriel Dorobantu, eu nu v-am uitat si inca ascult cu drag toate melodiile cu care m-ati crescut, succese mai mari sau mai mici…

Mai jos, aveti cateva dintre declaratiile lui Gabriel Dorobantu, pe care, le citez cu voia celor de la “Jurnalul National”, in a carei editie de duminica au aparut candva….

“Trenul inseamna viata… Spun asta nu gratuit, ci pentru ca inainte trenul era legatura fireasca dintre marile orase intre oameni”, spune artistul. “In tren te imprietenesti cu oameni pe care nu-i cunosti, in tren este nevoie de conversatie, nu poti sa calatoresti zece ore, de la Bucuresti la Baia Mare, fara sa vorbesti cu cei din jurul tau. Trenul te invita la conversatie, descoperi oameni si franturi de viata, de aceea spun ca trenul este viata. Trenul iti ofera si emotii. In tren poti sa te indragostesti, in tren poti sa faci infractiuni. Poti sa fii prins de controlor ca nu ai cumparat bilet si poti plati pentru prima data in viata ta amenda…”

“De ce o gara mica? In garile mari, oamenii se pierd, in garile mici, oamenii se regasesc mai repede. Atunci cand exista un strain care coboara din tren, primul care descopera acest lucru este seful de gara. Stie navetistii, muncitorii, indragostitii, copiii, elevii, batranii care calatoresc cu trenul. Unii isi pot regasi bagajul pe care il pierd cateodata la bagaje de mana, in gara de unde au plecat sau altundeva. O singura data s-a intamplat sa nu cobor la statia care trebuie, insa asta nu m-a facut sa-mi pierd cumpatul, pentru ca exista oameni care te pot invata ce ai de facut. Eu cred ca exista nu neaparat un destin, dar cred ca lucrurile se aranjeaza de la sine in viata. Sa reusesti, aceasta reusita nu inseamna o reusita materiala neaparat, o reusita spirituala. Eu, de exemplu, ma pot considera norocos. M-am urcat in trenul care trebuia si la timp.”

In 2006, a lansat si o carte… “Ideea cartii (“Sueta cu… Gabrel Dorobantu”) mi-a apartinut. Eu nu m-am incumetat sa scriu o carte, pentru ca niciodata nu m-am considerat suficient de destept sa pot face un asemenea lucru si am crezut ca numai cei cu experienta il pot face. Am vorbit cu Eugen Rotaru si i-am spus ca un material deosebit ar fi scrisorile pe care le-am primit de-a lungul carierei de la cei care au ascultat cantece, cei care au admirat cantecele, cei care m-au admirat pe mine. Am convenit sa nu facem publice aceste scrisori si sa nu le semnam, sa pastram o anumita decenta, o anumita rezerva.”

“Slagarul? Daca ne uitam la ce se intampla in Europa, slagarul nu are sanse sa supravietuiasca, daca vedem ce se intampla in lume, care este mult mai echilibrata, mai traditionalista, mai conservatoare fata de lumea noastra, o farama din cea mare, eu cred ca pana la urma oamenii vor face ceea ce trebuie.”

“Atunci cand ai o asemenea meserie, iti faci timp pentru ce iti place. Au fost oameni care au crezut ca nu pot sprijini actiunile mele, care nu au avut incredere in ceea ce fac eu. Mi s-a parut a fi necunoastere si nestiinta. Atunci cand descoperi un interpret cu popularitate, care are posibilitatea sa cucereasca prin cantecele lui oamenii, care sa cante pe viu, asa cum se cere, te gandesti ca e o investitie buna. Nu a existat nici o propunere sa fac un spectacol One Man Show cu orchestra, era o investitie pe termen lung si care ar fi putut avea rezultate exceptionale. Acum este putin cam tarziu si deja nu ma mai incanta nici un fel de actiune din partea nimanui.”

“Nu-mi place sa stau plecat in strainatate decat o saptamana sau doua. Trebuie sa fiu langa familie, trebuie sa ma intalnesc cu prietenii… trebuie sa privesc la televizor certurile interminabile dintre politicieni, trebuie sa descopar vulgaritatea, obraznicia si prostia de pe micile ecrane. Probabil ca asta o sa-mi foloseasca mai mult, dar poate ca voi mai avea o a doua viata sa fac mai mult bine decat am facut pana acum.”

“Cred ca duminicile din copilarie erau altfel decat cele de acum. Acum descopar o frenezie pe sosele, o goana dupa cumparaturi, un consumism ce ma subjuga total, nu inteleg de ce oamenii au devenit atat de hotarati sa faca tot felul de curse interminabile pentru viata chiar si duminica. Eu cred ca duminica trebuie petrecuta in familie sau intre prieteni. Cred ca duminica de asta a fost lasata de la Dumnezeu ca zi de odihna. Trebuie sa fim noi cu noi insine, sa privim soarele sau cum apar stelele pe cer. Sunt lucruri pe care le-am uitat.”

“Am cantat melodia intr-o gara, era gara ideala, gara din cantec. Era o gara de langa Govora, unde am filmat un film muzical pentru copii, “Sarpele verde”, alaturi de Jean Constantin, Benone Sinulescu, Alexandru Jula, unde intruchipam seful de gara. Chiar fredonam «Gara mica», sigur, pe alta orchestratie, dar descopeream ca poate sa existe o asemenea poveste intr-o gara chiar asa de mica. E bine sa traim in prezent, dar e bine sa ne imaginam si ca viitorul este al nostru.”

“Incredere am avut mereu in oameni. Sigur ca poti sa o pierzi uneori, dar lumea nu-i facuta dintr-un singur om. Atatea suflete si idei si cred ca ne putem lega de oricine oricand.”  

Am sa va iubesc mereu si acum, in prag de sarbatori, muzica dumneavoastra imi mangaie sufletul!!